Poezii nouă (Duiliu Zamfirescu, 1899) — Luna

Lună, lună gânditoare,
Înflorită ca o floare
Pe pustiul vântului,
Paznică pământului,

Multe glasuri tremurară
Către fața ta cea clară,
Dar nici unul nu ți-a spus
Cât e dorul său de sus,

Cum ți-ai spus fără cuvinte
Palpitările ei sfinte,
Când în brațele lui strânsă
Te-a privit privirea-i plânsă.

Și-a trecut și luna, cast-a,
Cum trec toate-n lumea asta.