Uimiți priveau legionarii
La cel ce moare-atât de blând...
Nori negri năvăleau pământul
În soare-apune sângerând.
Și iată, liniile crucii
Se șterg de-al înserării fum,-
Ostași și vale și colină
Se prăbușesc în noapte-acum,
Dar peste lumea adormită,
În aerul suspinător,
Rămase omul de lumină
În pregătirea unui zbor:
O, nu era dumnezeirea
Plecată plânsetului greu-
Ci lutul însuși, omenirea,
Într-un avânt spre Dumnezeu...
Din locul patimii eterne
Creștea, se înălța Cristos;
Iar spinii sfâșiară norii
Ce-năbușeau pământul jos;
Și fruntea-i se făcu tot una
Cu slava-n care se perdea -
Și orice strop al ei de sânge
A devenit pe cer o stea.